The Good, the Bad, and the Ugly

Afişul filmului

Acest post nu este despre film, ci despre filozofia de problem solving.

Il buono, il brutto, il cattivo este o struţo-cămilă bizară: un spaghetti western (coproducţie italiano-spaniolă) din 1966 ai cărui actori principali sunt americani (Clint Eastwood, Lee Van Cleef şi Eli Wallach). Filmul este considerat şi astăzi o capodoperă (este între primele zece filme ale tuturor timpurilor la IMDb).

Fără niciun fel de legătură cu trama propriu-zisă a filmului, titlul acestuia a căpătat o viaţă aparte, mai întâi între oameni mai degrabă tehnici şi apoi în lumea largă. Şi pe bună dreptate.

Dacă veţi analiza suficient orice problemă/dilemă/provocare de orice natură veţi constata că soluţiile posibile se încadrează într-adevăr în mod adecvat într-una şi numai una dintre cele trei categorii identificate în titlul acestui film.

Vă propun un experiment. Gândiţi-vă la o problemă cu care v-aţi confruntat recent -- orice problemă, personală sau profesională. Indiferent dacă problema la care vă gândiţi este una de ordin tehnic, legal, comercial, politic, social, financiar sau de orice alt fel, soluţia pe care aţi identificat-o se va încadra într-una dintre categoriile următoare:

Soluţia bună (The Good)

Soluţia bună este soluţia adecvată: este singura (sau aproape singura) soluţie elegantă care toate criteriile impuse iniţial şi, prin aceasta, satisface toate părţile implicate.

Soluţia greşită (The Bad)

Soluţii greşite sunt multe, însă şi ele au trăsături comune: deşi satisfac unul sau mai multe dintre criteriile impuse, soluţiile greşite încalcă alte criterii şi prin urmare sunt inacceptabile pentru cel puţin una dintre părţile implicate.

Soluţia urâtă (The Ugly)

Soluţia urâtă seamănă la prima vedere foarte bine cu soluţia bună. Soluţia urâtă satisface prin definiţie toate criteriile impuse iniţial; aşa se face că începătorii în domeniul la care vă gândiţi confundă adesea soluţia bună cu soluţia urâtă. Soluţiile urâte sunt cele peticite şi despre care se ştie de la început că vor avea nevoie de cârpeli ulterioare pentru a se menţine viabile. Numai cei care beneficiază de experienţă pot diferenţia între soluţia bună şi cea urâtă. Iar diferenţa este în mod inevitabil următoarea: soluţia urâtă va înceta să funcţioneze la prima schimbare a contextului, în timp ce soluţia bună va continua să funcţioneze atâta vreme cât filozofia sistemului rămâne neschimbată.

Mi se pare interesant faptul că există exact trei categorii de soluţii -- nu două, nu patru, ci trei. Pentru un profesionist în domeniul lui, ideea de a împărţi soluţiile în două (cele care merg şi cele care nu merg) este evident naivă, însă de multe ori cei care împart banii înclină să facă asta, mai ales dacă soluţia urâtă este mai ieftină. O sursă simpatică de conflict.