R&D vs. M&A

R&D înseamnă Research and Development (cercetare şi dezvoltare); M&A înseamnă Mergers and Acquisitions (fuziuni şi achiziţii). Am citit ieri un articol pe Register despre (non-)rezultatele R&D la firmele mari care investesc procente considerabile din vânzări pe cercetare. Se dovedeşte că acestea sunt exact cele la care te aştepţi cel mai puţin, judecând după cantitatea insignifiantă de inovaţie care le iese pe uşă: Nokia, Microsoft şi RIM.

Ca să pună lucrurile în perspectivă, WSJ scrie că Apple, care a revoluţionat mai multe domenii din IT&C în ultimii 10 ani (primul iPod a fost lansat în 2001), a investit în R&D în toată această perioadă la fel de mult cât a cheltuit Microsoft doar în 2010. Articolul de pe Reg recomandă redirecţionarea bugetelor de R&D către M&A (în ideea că dacă nu reuşeşti să încurajezi inovaţia la tine în ogradă, poate reuşeşti s-o cumperi de-a gata de la alţii).

Mă întrebam însă cum se explică discrepanţa uriaşă dintre bugetele (şi rezultatele) R&D de la Apple şi de la Microsoft. Şi cred că ştiu cum.

Dacă n-ai nicio idee inovatoare poţi să investeşti (aproape orbeşte) în R&D, în speranţa că oamenii tăi de la cercetare vor veni cu idei care să merite implementate. Sau poţi să te uiţi pe piaţă şi să vezi ce idei merită să fie cumpărate (caz în care teoretic plăteşti mai mult, fiindcă prin M&A trebuie să plăteşti cât ţi se cere sau să rişti că zboară oportunitatea, în timp ce R&D este gestionat ca buget intern, mult mai controlabil).

Dar dacă ''ai deja idei inovatoare'' (aşa cum este cazul lui Steve Jobs de la Apple)? Atunci n-ai nevoie nici de R&D şi nici de M&A (sau poate că ai avea nevoie de M&A, însă numai într-o măsură mică). Pentru că dacă ai deja viziunea serviciului sau produsului, atunci ai costuri operaţionale de implementare, nu bugete separate de miliarde de dolari pentru echipe uriaşe de cercetare şi/sau pentru echipe uriaşe de avocaţi care să vâneze oportunităţile de fuzionare.

Şi vorbim într-adevăr de miliarde: numai Nokia cheltuieşte 4 miliarde de dolari pe an pe R&D, cu 19.000 de angajaţi dedicaţi cercetării. Rezultatul net al acestei investiţii susţinute fiind că Nokia tocmai a abandonat Symbian pe smartphones, dedicându-se trup şi suflet construirii de terminale care să ruleze Windows. Iar Microsoft, cu un buget anual care probabil depăşeşte 15 miliarde de dolari, a reuşit să-şi pună la punct sistemul de operare şi browser-ul pe PC (chestii care nu necesită R&D) şi a creat un sistem de operare pe dispozitive mobile (copiind în mare măsură funcţionalitatea inventată de Apple şi Google).

Prin urmare cred că aşa se explică de ce Apple inovează fără buget de inovaţie în timp ce Nokia şi Microsoft copiază pe alţii în pofida unor bugete gigantice alocate inovaţiilor: la Apple e un om care ştie deja ce vrea să facă, aşa că presupun că se face cercetare numai în domenii care sunt necesare şi aplicabile în mod direct produselor sau serviciilor în dezvoltare, în loc să cerceteze orbeşte cele mai diverse aiureli (cum ar fi nasul electronic de la Nokia).

Poate că există însă şi un revers al medaliei metodologiei celor de la Apple. În vremurile lui de glorie (a se citi monopol), AT&T avea o divizie de R&D numită Bell Labs şi care avea bugete copiase de dezvoltare. Bell Labs a fost un copil minune al epocii lui, cu şapte premii Nobel acordate diverselor proiecte finalizate la Bell Labs, precum şi invenţii şi inovaţii care includ tranzistorii, senzorii CCD (cei din camerele foto digitale moderne) şi limbajul de programare C (şi astăzi este cel mai larg răspândit limbaj de programare, cu modernizările de rigoare inventate în mare parte tot la Bell Labs).

Mă întreb însă care o fi fost randamentul real al inovaţiilor de la Bell Labs. Sigur, au inventat lucruri uimitoare (şi nu puţine -- mai sus am făcut doar o selecţie foarte spartană), însă oare câţi bani o fi înghiţit Bell Labs pentru asta? Atunci când AT&T avea monopol asupra comunicaţiilor din SUA, probabil că merita pentru imaginea lor publică să arate că investesc bani în cercetare din care beneficiază toată lumea. Însă aia era o situaţie anormală (care a fost ulterior rectificată la nivel guvernamental). Într-o lume normală, o entitate comercială nu trebuie să-şi poată permite să arunce bani cu lopata într-o gaură, sperând că mai devreme sau mai târziu vor vedea ceva util lucind în fundul gropii. Dacă faci asta înseamnă fie că eşti într-o poziţie de monopol şi-ţi permiţi (ceea ce încă e cazul într-o oarecare măsură pentru Microsoft), fie îţi iroseşti banii şi ţi-o iau alţii înainte (ceea ce vedem că se întâmplă cu Nokia).

Pentru purişti: aş fi folosit C&D pentru cercetare şi dezvoltare, însă nu ştiu un acronim larg răspândit în limba română pentru fuziuni şi achiziţii, aşa că am ales să le folosesc pe amândouă în engleză.