Tragedy of the Commons

Tragedy of the Commons înseamnă tragedia bunurilor comune. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba şi totuşi vi se pare un concept oarecum cunoscut, asta se întâmplă probabil pentru că aţi trăit în "comunism" (cu ghilimele fiindcă nimeni n-a trăit niciodată în vreo ţară comunistă; dar asta e o discuţie pentru altă dată). Voi încerca să explic poziţia mea faţă de comunism, ca doctrină, în lumina acestui concept.



Karl Marx s-a născut în 1818; Friedrich Engels s-a născut în 1820; ambii au fost filozofi politici germani. Manifestul comunist, cartea pentru care sunt cunoscuţi, a apărut în 1848, an fatidic pentru întreaga Europă.

Premizele cărţii celor doi sunt următoarele: întreaga istorie a omenirii se bazează pe lupta de clasă dintre cei bogaţi şi puternici pe de o parte şi cei săraci şi lipsiţi de putere pe de altă parte; aceste două părţi s-au constituit în mod constant în exploatatori şi exploataţi; primii îşi arogă drepturi prin acumularea de averi, ceea ce creează un cerc vicios (cu cât cei puternici sunt mai bogaţi, cu atât devin mai puternici, prin urmare mai bogaţi, prin urmare mai puternici ş.a.m.d.; viceversa pentru cei săraci).

Premizele cărţii sunt bune, au fost validate mai apoi de istorici, economişti, politicieni şi filozofi din toată lumea. Capitalismul are într-adevăr acest defect: tinde să-i facă pe cei bogaţi să devină şi mai bogaţi, iar pe săraci să devină şi mai săraci. Problema Manifestului comunist nu se află în premize, ci în concluzii. Marx şi Engels au înaintat în carte teoria cum că dacă mijloacele de producţie ajung să fie controlate de o asociaţie suficient de mare (i.e. de către proletariat), atunci clasele sociale vor dispărea de la sine, din simplul motiv că nu are noimă ca o clasă majoritară numeric să exploateze o clasă minoritară.

Domnii Marx şi Engels au pus pe masă o teorie. Bună sau rea, n-are-a face! Prin comparaţie, Freud este cunoscut astăzi ca părintele psihanalizei, deşi sunt bine cunoscute greşeli jenante din teoriile pe care le-a avansat (Freud punea pe masă teorii acum considerate absurde, despre complexul oedipian, pe la 1890 -- jumătate de secol după Manifestul comunist). Dacă lui Freud i se pot trece cu vederea teorii fantasmagorice avansate în 1890, ar fi nedrept să-i blamăm pe Marx şi Engels pentru teorii stupide în 1848 -- la fel ca şi Freud, cei doi şi-au idealizat victimele. Freud a descoperit că mulţi copii sunt maltrataţi sexual de către părinţi (lucru adevărat, pe care alţi psihologi ai vremii au refuzat să-l vadă) şi a concluzionat că multe dintre problemele omenirii sunt cauzate de fantezii sexuale între părinţi şi copii (concluzie falsă). La fel, Marx şi Engels au pornit de la premize corecte (bogaţii devin mai bogaţi, săracii devin mai săraci) şi au ajuns la concluzii greşite (dacă săracii controlează averile, nu vor mai exista bogaţi şi săraci).

De ce este totuşi greşită concluzia celor doi nemţi? În opinia mea needucată, sunt două motive importante:

1. Întotdeauna va exista o clasă privilegiată
2. Tragedia bunurilor comune

Prima problemă e foarte simplă -- şi mă foarte miră că Marx şi Engels nu şi-au dat seama de asta. Cum ar putea vreodată proletariatul -- în ansamblul lui -- să  controleze mijloacele de producţie?! Proletariatul, la fel ca burghezia/monarhia/stăpânii de sclavi/clasa exploatatoare generică, poate controla mijloacele de producţie numai prin reprezentanţii săi. Or în momentul în care introducem ideea de reprezentare, introducem automat ideea de conducere -- oare nu pornim de la premiza că democraţia este fix acelaşi lucru, reprezentarea boborului prin conducătorii lui? Aşa se face că devine inevitabil să obţinem Deji, Stalini şi fraţi şi urmaşi în toate ţările aşa-zis comuniste.

Al doilea aspect este însă lucru mai fin, de migală, şi necesită mai multe explicaţii. Dacă presupunem prin absurd că ansamblul proletariatului -- adică, să spunem lucrurilor pe nume, marea masă a prostimii -- controlează totuşi economia ţării, atunci însemnează automat că împărţim cu toţii felii permanent egale din economia ţării. Cuvintele cheie sunt permanent egale şi decurg atât din premiza de bază a Manifestului (proletariatul trebuie să aibă control continuu al averii, fiindcă altminteri se naşte îngrozitoarea burghezie) cât şi din din mantra comunistă (de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi). Totuşi aceleaşi cuvinte cheie duc la o aberaţie evidentă: astăzi noi doi trebuie să împărţim totul egal, indiferent că eu mi-am petrecut ziua de ieri îmbătându-mă şi tu ţi-ai petrecut-o muncind. Şi încă asta nu e tot: la fel se va întâmpla şi mâine, şi poimâine şi pentru totdeauna. Şi nici măcar asta nu e tot: dacă eu am copii şi tu nu, atunci eu, beţivul, am mai multe drepturi decât tine, omul gospodar (pentru că vezi, am mai multe nevoi).

Cu 15 ani înainte de apariţia Manifestului comunist -- în 1833 -- un economist englez pe nume William Forster Lloyd a scris un pamflet care a fost apoi preluat în 1968 de către un ecologist american, Garrett James Hardin, sub numele Tragedy of the Commons. Trama pamfletului (cristalizată apoi mai bine de către american) este următoarea: imaginaţi-vă un sat cu mai multe păşuni (dar în număr limitat). Sătenii decid că cea mai bună soluţie de împărţire a păşunilor este ca fiecare păstor să folosească în mod exclusiv câte o păşune în fiecare an. Păstorii ştiu cu toţii că păşunea trebuie lăsată nepăscută o dată la doi ani, ca să se refacă iarba (un an păscută, următorul lăsată să crească, şi tot aşa), fiindcă altfel păşunea este distrusă. Însă pentru că fiecare păstor are numai câte un an la dispoziţie pentru exploatarea fiecărei păşuni, fiecare dintre ei decide să o exploateze la maximum, chiar dacă ştie bine că prin asta distruge păşunea. Paguba de anul viitor nu va fi a celui care a exploatat păşunea în mod absurd, ci a păstorului următor care nu are nicio vină.

Prin urmare se ştia cu 15 ani înainte de Manifestul comunist că e o tragedie să pui bunurile la comun (mă rog, termenul tragedie a fost introdus mai târziu, dar esenţa fusese deja exprimată). S-a dovedit apoi în mod constant, de-a lungul zecilor de ani de comunism şi de-a latul zecilor de culturi care l-au îndurat, că a pune resursele în comun duce într-adevăr la tragedii: dacă tu te încălzeşti cu gaze pe care le plătim la comun atunci voi face şi eu la fel (deşi ştiu că irosim bani şi resurse naturale); dacă tu furi de la fabrică atunci voi fura şi eu (deşi ştiu că este absurd să furăm produsele care ar trebui să ne plătească salariul); dacă tu chiuleşti voi chiuli şi eu (deşi ştiu că este în defavoarea întreprinderii care ne-a angajat); dacă tu atunci şi eu, indiferent ce.

Tragedia bunurilor comune este prin definiţie echivalentă cu tragedia comunismului. Văd astăzi mulţi oameni de bună credinţă care constată cu amărăciune că azi, fiecare pentru el. Dar din punct de vedere economic, aşa trebuie să fie -- altfel e o tragedie. Şi e o lecţie pe care ar trebui să o ştim bine, fiindcă am trăit-o.